Domnița Ruxandra este fiica domnului Moldovei Vasile Lupu (1634–1653) şi a Doamnei Tudosca. Ea s-a născut pe la 1632 la Iași. Ca fiică de domn a primit o educaţie aleasă, instruită la un colegiu mănăstiresc din Cracovia – cunoştea limbile greacă, latină, polonă, turcă şi rusă. La vîrsta de 9 ani a fost logodită cu dragomanul Veneţiei la Constantinopol, logodnă care însă nu s-a încununat printr-o căsătorie.

După nunta surorii sale, Maria, cu prințul Ianuș Radziwill, la cererea expresă a sultanului, domnul o trimite pe Ruxanda la Constantinopol pe 12 iulie 1645, fapt deosebit de supărător pentru tatăl ei, care condamnhiniă, în acea zi, mai mulţi oameni la pedeapsa capitală. La Istanbul, Ruxandra a fost trimisă „zălog", după cerinţa Porţii fiind lăsată pe seama sultanei Kiosem, femeie cultivată, ce conducea din umbră treburile padişahului. Se va întoarce în august 1649, după ce Vasile Lupu îl convinge pe sultan de totala sa supunere.

Vestită în tot răsăritul pentru frumuseţea ei, Ruxandra, a avut mulți pretendenți. Mari nobili poloni, înrudiţi cu familia Movileştilor, au cerut-o de soţie: primul a fost contele Potocki, fiul al doilea al generalului Coroanei Polone, apoi Dumitru Wisznowiecki, foarte bogat, cu stăpîniri numeroase în Ucraina locuită de cazaci şi în Volînia, ultimul venit special la Iaşi, anonim, ca om de rînd, s-o vadă. Vasile Vodă a vrut însă să o mărite cu Sigismund, fiul al doilea al lui Gheorghe Rakocsy I, principele Transilvaniei, urmărind astfel, prin căsătorie, apropierea de Ardeal. Spre sfîrşitul anului 1646 domnul a încheiat tratative cu principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczy I, în vederea căsătoriei Domniţei Ruxandra cu fiul acestuia, Sigismund. Evenimentul mult aşteptat nu s-a produs însă deoarece domnul nu a fost de acord să-l trimită pe Ştefăniţă în locul domniţei, ostatică în Imperiul Otoman.

Revenită la Iaşi, Ruxandra se confruntă cu o altă problemă. O cere în căsătorie fiul lui Bogdan Hmielniţki, hatmanul cazacilor, fost om de casă al contelui Potocki. Prin anul 1650, sosi veste de peţit, pe care Vasile Lupu, cu viclenie, o respinse spunînd că nu i-ar da turcii voie. Ca răspuns, peţitorul îşi trimise în acelaşi an aliaţii tătari în Moldova, apoi veni şi el cu cazacii. Oamenii fură robiţi, satele arse, Iaşul jefuit, mănăstirile pîrjolite. N-au scăpat nici Trei Ierarhi, nici Dragomirna. Bogdan Hmelnițki i-a trimis vorbă lui Vasile Lupu precum că: "Va veni feciorul meu să-şi ia mireasa însoţit de o sută de mii de nuntaşi". Atunci domnul Moldovei a priceput că şi turcii sînt de partea cazacilor. Numai făgăduiala, pe care nu o va îndeplini curînd, că-i va da pe Ruxandra, i-a făcut pe nuntaşi să se întoarcă la casele lor. Vasile Lupu a încercat să tergiverseze lucrurile, însă încăpăţînat, cazacul trimise din nou cerere de peţit cu vorbele: „Să-i dea fata că de nu, îi va tăia în atîtea bucăţi de nu le va mai putea lipi nimeni la loc".

Neprimind ajutor nici de la turci, nici de la polonezi, părintele a fost nevoit să accepte căsătoria. Însoţit de vreo 3.000 de nuntaşi, un car de druşte şi 40 de care cu sare, pe la vreo 26 august 1652, Timuş a sosit la Iaşi.

Domnitorul a încercat să amîne nunta, în ultimul moment sperînd chiar să-l oprească pe mire, cu ajutorul generalului polonez Martin Kalinovschi, rugat să-i taie calea, pentru a-i salva fiica, „singura bucurie a bătrîneţelor sale", dar generalul a fost învins de cazaci lîngă Vilniţa şi alungat (mai 1652).

În acest timp Timuş, fiul lui Bogdan, pentru care o cerea pe Ruxandra, cu 12 000 de cazaci şi sultanul tătar Nureddin cu 5 000 de tătari se pregăteau să intre în Moldova.

Tînărul mire veni la Soroca şi Sculeni în vara anului 1652. Mirele - despre care Adersbach spune: „un flăcău tînăr, stricat de vărsat, nu tocmai mic, destul de voinic şi grosolan" - a primt de soţie pe frumoasa Ruxandra, fiica mezină a lui Vasile Lupu.

Deşi candidatul Timuş, după spusele cronicarilor, era puţin instruit şi-i plăcea „paharul", Ruxandra, cunoscătoare a vreo trei limbi: poloneza, turca şi greaca, a acceptat măritişul, socotind că puternicul conducător al vecinilor ucraineni - vestiţi luptători ai vremii - va fi de ajutor iubitului ei părinte intrat în mari primejdii. Dorind liniştea ţării, spunea că Timuş e soţul hărăzit de soartă.

Duminică, 1 septembrie 1652, s-a petrecut nunta şi cununia sub turla bisericii „Sfîntul Neculai", petrecerea întinzîndu-se şi în zilele următoare, iar pe 6 septembrie soţii au plecat spre Cehrin, la reşedinţa hatmanului din Ucraina. Acolo au rămas toată iarna, pînă prin aprilie 1653, cînd Timuş a plecat în ajutorul socrului de la Iaşi, atacat de oamenii lui Gheorghe Ştefan, un boier bogat, pretendent la domnie. După mai multe lupte, Vasile Lupu s-a retras peste Nistru, la ginere. În ultima bătălie, de la cetatea Sucevei (septembrie-octombrie 1653), unde domnitorul Vasile Lupu s-a refugiat cu soţia, doamna Ecaterina, şi copilul Ştefăniţă, ginerele Timuş a fost rănit la un picior de o schijă a tunului prinţului Dimitrie Wisznowiecki, rivalul la mîna Ruxandei, şi a murit peste cîteva zile (15 septembrie), la un an de la nuntă.

Ruxanda a primit trupul soţului decedat, la 22 octombrie 1653, cînd tocmai născuse doi gemeni. A rămas apoi sub aripa soacrei şi a lui Iurie, fratele lui Timuş. După căderea lui Timuş Hmelniţki, domniţa Ruxandra s-a stabilit mai întîi la Raşkov, apoi la Subote, lîngă Cehrin, în Ucraina. Vasile Lupu, aciuat la curtea cuscrului Bogdan Hmelniţki, din Cehrin, se topea de durere văzînd că nu mai avea mijloace de ajutor, hatmanul luptîndu-se să scape de ocupaţia polonă, sprijinit de ruşi.

La Raşcov, pe malul Nistrului, numit „cetatea Ruxandrei", fostul pretendent Dimitrie Wisznowiecki, învingătorul de la Suceava, i-a tot trimis peţitori, fiind din nou refuzat. Aici a primit mai multe scrisori de la tatăl ei, închis la Constantinopol, şi de la fratele ei, Ştefăniţă, domn al Moldovei, care îi cer să se întoarcă în Moldova. Cum nu a vrut să vină, pentru a o aduce acasă, Ştefăniţă a asediat cetatea Raşcovului, dar fără rezultat, căci porţile întărite nu s-au deschis, Ruxandra fiind, după unii, ostateca lui Iurie, celălalt fiu al hatmanului Bogdan Hmelniţki.

Tîrziu, după ce a murit şi Iurie, prin 1666, Ruxandra a închinat averea la Sfîntul Munte, Mănăstirii Vatoped, şi părăsind apoi Ucraina s-a întors acasă. Domniţa Ruxandra s-a aşezat pe moşia Deleni, din ţinutul Hîrlău, pînă în anul 1673. A trăit în anonimat. În 1683 se găsea la Iaşi, iar în toamna anului 1686 se refugiase din faţa polonilor, conduşi de regele Jan Sobieski, în Cetatea Neamţ.

Năvălind în Moldova trupelele lui Ioan Sobieski, pe la 1686, bătrîna doamnă Ruxanda, retrasă la Cetatea Neamţului din calea lor, a fost găsită de o ceată dintre năvălitori, chinuită şi apoi decapitată pentru a i se lua galbenii ce se presupunea că-i avea. Episodul a fost relatat într-o scrisoare a patriarhului Iacob al Constantinopolului, din 20 aprilie 1689: „viind craiul leşesc pen ţara Moldovei lovit-au o seamă de cazaci la cetatea Neamţului şi fiind acolo închisă domniţa Ruxandra, dobîndit-au cazacii cetatea şi au luat toată avuţia doamnei Ruxandra, şi i-au tăiat şi capul", scena fiind prezentată plastic şi de cronicarul Nicolae Costin: „aflat-au pre doamna Ruxandra, fata lui Vasilie Vodă, pre care o au ţinut-o în Cetatea Neamţu şi cu multe munci au muncit-o pentru avuţie, pre urmă i-au tăiat capul pe pragu cu toporu".

La originea tragediei a fost bănuit vecinul de moşie Vasile Crupenschi, căruia, mai tîrziu, Vasile Cantacuzino, nepotul ei de drept, i-a cerut averea Ruxandrei. Medelnicerul Crupenschi cu joimirii (mercenari) moldoveni trecuse de partea lui Sobieski şi ajutase pîlcul de năvălitori ca să silnicească pe bătrîna doamnă la Cetatea Neamţului.

Chipul ei a fost pictat în tablourile votive din biserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi şi de la Mănăstirea Golia, alături de ceilalţi membri ai familiei. Frumuseţea ei îi adusese numai necazuri şi ei şi tatălui.