14 iunie 2017, 11:45 Rubrica vizitatorilor-autori 53429

Istoria conspirațională a Europei: Scoția și tradițiile Ordinului Templului

Veaceslav Matveev

Am examinat căile de retragere ale templierilor după distrugerea lor. Dar a rămas neelucidată încă o ramură a acestui ordin, care a plecat în Scoția și a influențat acolo atît crearea statului scoțian independent, cît și a societăților secrete, care, la rîndul lor, au influențat sorțile Britaniei și vechiului continent.

Cum templierii au ajutat Scoția

Către momentul distrugerii templierilor, pămînturile scoțiene amplasate la nordul Britaniei deja erau unite într-un stat unitar. Acesta reunea popoarele celtice și cîțiva urmași ai normanzilor. Practic, la acel moment, acesta era unul dintre puținele state celtice din Europa. Scoția, comitatul Bretagne de la vestul extrem al Europei și alte pămînturi libere de influența anglo-saxonă din Irlanda și micile regate din Wales – era tot ce a rămas din spațiul celtic al Europei. Dar toate acestea, către acel moment istoric, cu excepția Scoției se aflau sub influența altor state mai mari.

Însă după moartea subită a regelui Scoției Alexandr al III-lea (1241-1286), pe 19 martie provincia Five, cînd calul regelui s-a împiedicat și el ar fi căzut de pe stîncă, deși acolo nu sînt stînci, a început perioada neagră din istoria Scoției. Țara s-a cufundat în dispute de dinastie, care au culminat cu invazia engleză și cucerirea Scoției. Multe regiuni ale acestui regat s-au opus englezilor, mai ales galii și muntenii celtici.

Nepoata minoră a lui Alexandr al III-lea Margareta nu a reușit să urce la tron, din cauza morții subite. Succesor a devenit Ioann I Baliolle (în 1292), care a recunoscut suveranitatea Angliei asupra țării sale. Însă, în pofida încoronării, o parte dintre baroni, conduși de Robert Bruce, au refuzat să recunoască dreptul lui Ioann I la tron. Pentru a submina dominația Angliei, el a reluat alianța cu Franța și Norvegia și s-a opus deschis regelui englez Eduard I. În 1296 regele Scoției a fost arestat, a abdicat, iar regele Angliei Eduard I, cu dreptul de suveran, s-a proclamat rege al Scoției.

A început un război civil îndelungat, apoi războiul angro-scoțian. În consecință, familia Bruce, care era împotriva englezilor, a trecut în opoziție față de Londra și, după răscoala lui William Walles (1297-1298), care a stat la baza minunatului film al lui Mel Gibson „Inimă neînfricată", și-a concentrat puterea în mîinile sale, conducînd rezistența împotriva ocupației engleze. În 1306 Robert Bruce a devenit rege al Scoției, inițial – în calitate de vasal al Angliei, apoi și de conducător al statului scoțian independent. El a pus începutul dinastiei regale Bruce și a fost timp de mulți ani simbolul rezistenței împotriva dominației engleze pe insulele Britanice.

Această dominație s-a încheiat definitiv după lupta de lîngă rîul Bunnokburn (23-24 iunie 1314), cînd armata engleză a fost zdrobită. Și Scoția și-a dobîndit independența pentru mulți ani și a devenit un stat european independent. Aici ne-am apropiat de principalul moment al studiului nostru.

Lupta de lîngă Bannockburn nu ar fi devenit un triumf al armatei și armelor scoțiene, dacă nu ar fi existat Ordinul Templierilor și implicarea lui în această luptă. În 1314, după bătălia de la Bannockburn, Robert Bruce a creat Ordinul Ciulinului (simbolul național al Scoției), asumîndu-și pentru el și urmașii săi titlul de mare magistru. De asemenea, el a fondat în orașul Kilwinning Marea Lojă a ordinului regal, în care au fost primiți nu doar templierii, dar și alți cavaleri. Mai tîrziu, Kilwinning a devenit unul dintre centrele masoneriei scoțiene.

După distrugerea Ordinului Templului

Așadar, după distrugerea și arestările în masă a templierilor în 1307, atît pe continent, cît și în Anglia, o parte dintre rămășițile ordinului a plecat spre nord – pe pămînturile scoțiene, care erau teatrul confruntărilor dintre scoțienii liberi și armata engleză. Templierii s-au inclus în oastea regelui Bruce și au devenit cea mai mare armă a ei. Anume ei au aplicat lovitura decisivă la sfîrșitul luptei asupra englezilor, hotărînd astfel rezultatul bătăliei. Cavaleria lor grea, testată în Palestina, în timpul cruciadelor, apărării Ierusalimului și Akra, era o forță ce i-a pus pe fugă pe englezi.

Începînd cu această perioadă, multe familii de aristocrați din Scoția au început să-și lege proveniența de Ordinul Templierilor. Simultan, apare o formațiune stranie de cavaleri, iar documente istorice demonstrează faptul unirii „Ordinului cavalerilor Sf. Ioan cu cel al Templului", ceea ce denotă păstrarea tradiției în Scoția.

Unul dintre aristocrații scoțieni, magistrul Ordinului Ospitalierilor Alexandr Seton își desfășura cu regularitate ședințele de judecată în clădirea fostului preceptorat al templierilor. Aceasta s-a aflat în gestiune specială și deținea un statut special de patrimoniu al templierilor. S-au păstrat două documente semnate de Alexandr Seton, ce relatează despre faptul că, după patru ani de la destrămarea Ordinului templului în Scoția, „instanțele templierilor" și-au continuat existența. Alte surse din arhivă vorbesc clar că aceste instanțe au existat încă 200 de ani.

Setonii erau adepții rebelului, luptătorului pentru independență Robert Bruce, care a devenit regele Scoției. Christopher Seton era căsătorit cu sora lui Bruce. În 1306 el a participat la încoronarea lui Bruce la Scone – vechea capitală sacră a scoțienilor. El a fost unul dintre aristocrații care a semnat așa-zisa declarație de independență a Scoției de la Arbroath în 1320.

Drept răspuns la susținerea de către Sfîntul Scaun a cuceririi Scoției de englezi și excomunicarea regelui Robert Bruce și adepților săi, clerul și baronii Scoției, conduși de starețul mănăstirii de Arbroath, Bernard de Linton, au emis o declarație de suveranitate a Scoției, adresată Papei Ioan al XXII-lea. Invocînd istoria țării, autorii declarației afirmau dreptul Scoției la suveranitate și independență față de Anglia, precum și dreptul la tronul regal din Scoția al lui Robert Bruce, ales de popor. Este una dintre cele mai progresiste declarații din Evul Mediu. În ea Robert Bruce se proclamă rege al Scoției nu cu drept de moștenire, ca în alte regate și principate medievale, ci în conformitate cu alegerea poporului.

În 1896 unul dintre urmașii lui Christopher Seton – George Seton – a publicat cartea „Istoria familiei Seton". Autorul își enumeră toți strămoșii, meritele și realizările lor. În această lucrate monumentală există următoarea informație ce prezintă interes pentru noi: „În 1560, cînd cavalerii Templului, cu contribuția marelui magistru sir James Sandilands au fost lipsiți de drepturile lor de moștenire, ei au creat o nouă organizație, condusă de priorul Scoției David Seton".

Această citată demonstrează că după două secole de la distrugerea Ordinului Templului în Scoția, templierii existau și au trecut din nou printr-o criză serioasă. Sandilands a vizitat Roma și Malta, în 1558 a revenit în Scoția, unde a început să susțină reforma și protestanții, pledînd împotriva reginei-regente Maria de Guise – sora ducelui de Lorena Carol, care era unul dintre liderii Prioratului Sionului.

Regina Maria s-a căsătorit cu regele Scoției Iacob în 1588. În 1560 parlamentul scoțian, prin decretul său, a lichidat reprezentanța Papei de la Roma în Scoția. Sandilands era priorul preceptoratului Taufiq. El s-a pronunțat hotărît împotriva transmiterii coroanei și statului a acestei vile. În adresarea lui către regina Maria el justifica această circumstanță: „Actualul proprietar al moșiei și preceptoratului Taufiq, care niciodată nu a aparținut niciunei mănăstiri sau capitoliu, cu excepția Ordinului Cavalerilor Ierusalimului și Templului lui Solomon".

Achitînd o sumă enormă de 10 mii de coroane, el și-a menținut dreptul de proprietate asupra acestei moșii. Reiese că, în 1560, în Scoția existau proprietăți ale templierilor controlate de cavalerii ce făceau parte și din alte ordine. În cazul dat – Ordinul Ospitalierilor, dar acești cavaleri erau concomitent și cavaleri ai Ordinului Templierilor, care își continua existența în secret. Iar drepturile acestui ordin erau recunoscute la nivel juridic.

Garda scoțiană – urmașii templierilor

Un alt aspect important este garda scoțiană, care era o subdiviziune de elită a gărzii franceze și pazei regelui Franței. Ea era formată exclusiv din scoțieni, iar serviciul în ea era plătit destul de înalt. Garda scoțiană își crea Franța imaginea de organizație a urmașilor templierilor. Subdiviziunea de elită consta din două detașamente – „Garde du Roi" și „Garde du Corps du Roi" – garda regală și paza de corp a regelui.

În esență, gardienii scoțieni reprezentau o nouă organizație a templierilor, care însemna mai mult decît ordinele cavalerilor Jartierei, Stelei sau a Lînii de Aur. Similar templierilor, garda avea o sarcină, în primul rînd, de ordin militar, politic și diplomatic. La fel ca și templierii, garda scoțiană oferea pregătire militară și avea o ierarhie militară.

Din ea făceau parte reprezentanții familiilor Montgomery, St. Clair și Seton, și a altor familii înalte ale regatului scoțian. Pe atunci, la putere în Franța se afla dinastia regală Valois, dar care se afla într-o confruntare dură cu casele de Lorena și de Guise. Acestei confruntări dintre cele două dinastii și sisteme secrete a fost dedicat romanul lui Alexandr Duma „Regina Margot".

În acest sens este interesant un alt eveniment istoric, o tragedie istorică, care, în opinia noastră, avea rădăcini ascunse. E vorba de moartea tragică a regelui Franței Henric al II-lea în timpul turneului cavaleresc din iunie 1559, cînd comandantul gărzii scoțiene, sir Montgomery, l-a lovit mortal în tîmplă pe regele francez. Peste cîteva zile regele a murit. Montgomery a rămas în viață, dar autoritatea gărzii scoțiene a picat.

Este interesant faptul că această tragedie a fost prezisă de vestitul proroc Nostradamus. Cel mai probabil, acesta nu a fost un incident. A fost un plan de răzbunare a templierilor față de dinastia regilor francezi, care a fost făcut public de Nostradamus, ca fiind membru celei mai influente organizații secrete franceze – Prioratul Sionului. Aceasta era protejată de Casa de Lorena și dinastia regală scoțiană Stewart, legată cu aceasta.

În cartea lor „Templul și loja", cunoscuții cercetători Michael Baigent și Richard Leigh scriu următoarele: „Astfel, garda scoțiană, în pofida faptului că cu timpul influența ei a slăbit, era în esență o nouă organizație a templierilor. Totodată, ea a servit drept mijloc important de transmitere a tradițiilor. Nobilii, care își făceau serviciul în gardă, erau moștenitorii tradițiilor originale ale templierilor. Ei au devenit canalul cu ajutorul căruia aceste tradiții au revenit în Franța și s-au înrădăcinat acolo pentru ca peste două secole să aducă roade. Totodată, contactele cu Casa de Lorena și de Guise le-au permis să cunoască alte tradiții ezoterice. O parte dintre aceste tradiții și-au croit calea spre Scoția, în urma căsătoriei Mariei de Guise cu Iacob al V-lea, iar o parte – prin intermediul familiilor ale căror membri slujeau în garda scoțiană. În urma acestui aliaj s-a creat nucleul viitorului ordin – francmasoneria".

Așadar, după multe secole de activitate clandestină, Ordinul Templului (templierilor) își continua existența. În Scoția el a devenit o structură care alimenta inițierile familiale ale aristocrației scoțiene. O parte dintre cavalerii Templului erau și membri ai altor ordine, o parte erau membrii ghildei pietrarilor liberi din Scoția și împreună ei constituiau forța care le-a permis scoțienilor să-și mențină timp de secole independența și identitatea națională.