În evul mediu logofătul era un mare dregător, şef al cancelariei domneşti. Se ocupa cu redactarea hotărîrilor luate de domn şi de sfatul domnesc, pe care le întărea cu pecetea domnului. El păstra sigiliul țării şi îl aplica pe hrisoavele emise de cancelaria domnească. În cazul problemelor importante şi a litigiilor, el avea drept de judecată în procesele de proprietate. Subalternii săi erau logofătul al doilea (vtori-logofătul), logofătul al treilea (treti-logofătul) şi grămăticii sau diecii.

Prima menţiune documentară a logofătului în Moldova datează din anul 1399. Denumirea provine din Bizanţ şi a ajuns la noi pe filieră sud-slavă. În documentele în limba latină, marele logofăt se numeşte cancellarius sau supremus cancellarius. Probabil că dregătoria a existat încă de la întemeierea statului medieval, întrucît acesta avea neapărat nevoie de o cancelarie.

Denumirea de logofăt a mai fost folosită şi pentru unii dregători mai mici, cum erau logofătul de cămară, logofătul de vistierie, logofătul de taină, logofătul de divan etc. Mai tîrziu, în secolele XVII-XVIII apar şi logofătul de obiceiuri, logofătul trebilor din afară, logofătul dreptăţii, logofătul bisericesc etc. În ierarhia dregătorilor, marele logofăt a ajuns rapid pe a treia poziţie şi s-a păstrat aşa pînă în secolul al XIX-lea.