string(7) "library" string(8) "document"
1401
87
1385
1465
1466
1410
1639
1832
1775
1711
1391
1822
1467

Ariciul şi cârtiţa

— Sunt liberă, am dreptul,
O cârtiţă zicea,
Pe sub pământ cu-ncetul,
Să scurm cât mi-ar plăcea.

Şi cine poate oare de mine să se lege,
Când eu mă cred în lege?
Prefac în ţărnă neagră pământul sănătos
Şi-l fac moşinoios...
— Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură,
Neîmpăcată ură
Asupra tuturor ca tine vietăţi,
Ce zac în răutăţi.
Căci văd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsă,
Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori;
Văd iarăşi o grădină de frumuseţi cuprinsă,
Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori.
Şi pentru ce tu oare nu scormoleşti gunoaie,
Ca să lucrezi în ele cât vrei la moşinoaie,

Iar nu pământ curat:
Cunoaşte dar, că duşman îţi sunt neîmpăcat...
După aşa cuvinte, ariciul iată, vede

Un moşinoi mişcând;
Cu armele-i întinse la dânsul se repede
Şi cârtiţa mi-o scoate abia, abia suflând.

— A! Îmi căzuşi pe ace,
Ariciul ei îi zice, — socot că te-am pătruns? --
— Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face.

Oftând ea a răspuns.
— Ei fie! astă dată te las în bună pace,
Ariciul îi rosteşte, dar iată-ţi hotărăsc
Să spui la ale tale: ce-i bun să nu atace!

Sunt publicişti pe lume ce purure cârtesc.
(Şi fabula aceasta chiar lor o dăruiesc).
Ei cred că au dreptate pe orice om s-atace,

Încât lor nu le place:
Dar totuşi câteodată ariciul îşi găsesc.