Bătălia de la Dunăre (la Zimnicea) a avut loc în anul 335 î.Hr. în cadrul expediţiei iniţiate de Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, la nordul Dunării.

Alexandru a pornit în primăvara anului 335 î.Hr. în fruntea unei armate de 30 000 de soldaţi, pentru a-i supune pe tribali, illyri şi geţi.

După supunerea tracilor, macedonenii i-au atacat pe tribali. O parte dintre aceştia, în frunte cu regele Syrmos, s-a retras pe o insulă a Dunării. Ajuns aici, Alexandru era aşteptat de „corăbii de război sosite de la Byzantion prin Pontul Euxin şi pe fluviu”, scrie istoricul Arrian, probabil lîngă Zimnicea. Aici s-au descoperit urmele unei fortificaţii şi un mormînt princiar.

Geţii, amplasați pe malul stîng al Dunării, numărau circa 10 000 de pedeştri şi 4 000 de călăreţi, pregătiţi pentru a-i ajuta pe aliaţii lor, tribalii. Regele macedonean a trecut fluviul noaptea cu 1 500 de călăreţi şi 4 000 de pedestraşi, astfel că, geţii „rămăseseră uimiţi de îndrăzneala cu care (oastea lui Alexandru) într-o singură noapte trecuse atît de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere”, scrie Arrian.

Cu toate că era inferioară numerică, armata macedoneană, odată ajunsă la nord de Dunăre, a fost organizată într-o falangă pătrată, tactica tradițională a macedonenilor, pentru a se putea apăra împotriva atacurilor venite din orice direcţie. Falanga avea rolul de a deschide calea cavaleriei comandată de rege. Atacul fulgerător i-a obligat pe geţi să se retragă, mai întîi într-o cetate, apoi într-o zonă ascunsă. Macedonenii au ars cetatea, distrugînd-o pînă la temelie.

Tactica adoptată de geţi – folosirea capcanelor, evacuarea populaţiei civile, hărţuirea duşmanului, schimbarea unor cursuri de apă, retragerea în locuri stabilite dinainte, l-au obligat pe Alexandru cel Mare să renunţe la ideea pătrunderii în ţinuturile geţilor şi să se retragă la sud de Dunăre, în cursul aceleiaşi zile, fără a suferi pierderi, după cum relatează sursele istorice.