Ateliere de fierărit în secolul al XX-lea existau în fiecare comunitate rurală, care îndeplineau solicitările locale, producînd obiecte necesare în fiecare gospodărie.

Utilajele şi uneltele fierarilor sînt: foi, nicovale, ciocane, maiuri, cleşti, dorne, dălţi,vase pentru călire etc.

În cadrul procesului de prelucrare a fierului, la fierăria propriu-zisă, sînt confecţionate diferite categorii de obiecte:

1.    Unelte agricole: sape, săpăligi, greble, seceri, coase, furci, brăzdare, cuţite de plug etc.;
2.    Unelte meşteşugăreşti: pentru prelucrarea lemnului (topoare, securi, bărzi, tesle, cuţite, scoabe); pentru scoaterea şi prelucrarea pietrei (tîrnăcoape, cazmale, ciocane, dălţi, sfredele, ferestraie etc.); pentru meşteşugurile artistice – la ales covoare, ţesut (pieptene, detalii la războaie de ţesut etc.); unelte de pescuit şi vînătoare (capcane, cîrlige de pescuit, lanţuri speciale de prins fiare, etc.); unelte şi obiecte păstoreşti (foarfece de tuns oile, vase cu lanţuri pentru a fi atîrnate, pirostrii etc.).
3.    Obiecte pentru uzul gospodăresc (făraşe, cîrlige, cociorvă, răzători de legume, etc.).
4.    Elemente din fier pentru construcţii şi instalaţii (fiare de moară, lanţuri, armături de uşi şi ferestre, încuietori, ferecături, cuie, scoabe, piroane etc.). Aici intervine o specializare: lăcătuşeria, respectiv sînt confecţionate lăcate, zăvoare, balamale, chei şi diferite tipuri de încuietori de uşi şi porţi.
5.    Obiecte din fier pentru mijloace de transport (roţi, lanţuri, restei etc). Tot din această ramură a fierăriilor s-au desprins şi potcovarii. De regulă toţi fierarii asigurau confecţionarea potcoavelor şi potcovirea cailor.
6.    Feroneria decorativă. Acest domeniu are o răspîndire din ce în ce mai largă în ultimul timp. Gardurile, porţile din metal, realizate, în deosebi, prin tehnica de forjare, au un aspect decorativ remarcabil şi sînt solicitate de populaţia rurală, înlocuind astfel gardurile din scînduri. Tot la acest domeniu se referă şi obiectele pentru decorul casei: suporturi pentru flori, detalii pentru sobe, balustrade, verande, suporturi de curăţat ghetele etc.
7.    Obiecte de cult din fier: sfeşnice bisericeşti, cruci pentru biserici, cruci şi monumente funerare etc.

Tehnici de prelucrare a fierului. Una dintre principalele tehnici de prelucrare a fierului este prelucrarea la rece, prin lovirea repetată a pieselor cu ciocanul, pînă la primirea formei dorite; prin tăierea cu dalta, „foarfecele” sau „ghilotina”; incizare cu dalta şi găurire cu ajutorul dornului sau „priboiului”. Acest ultim procedeu se aplică mai ales la piesele subţiri, din şină, tablă sau sîrmă, pentru modificări ale formelor şi ornamentare cu figuri geometrice (cercuri, semicercuri, linii drepte simple si duble). Prelucrarea fierbinte a fierului cere o specializare a meşterilor şi un grad ridicat de duritate al fierului. Tehnica poartă numele de „fierbere a fierului”. Aceasta se face pînă la momentul în care materialul devine rosu-incandescent, moale, aproape de stadiul de curgere, pe porţiunea care trebuie prelucrată. Pentru obţinerea formei dorite – încovoierea metalului, metalul înroşit se forjează prin lovire rapidă, repetată, ritmică si puternică, cu ajutorul ciocanelor de diferite mărimi şi forme. Încovoierea fierului poate fi urmată şi de tăiere. Tehnica este deosebit de dificilă şi presupune o bogată experienţă şi îndemînare în execuţie, pentru că topirea excesivă a metalului sau lovirea lui necorespunzătoare pot duce la stricarea definitivă a pieselor.

Ulterior fierul trebuie tratat pentru mărirea durităţii, mai ales stratul de suprafaţă (ascuţişul topoarelor, securilor, sapelor, coaselor), care se căleşte prin încălzire la o temperatură ridicată, urmată de răcirea bruscă într-un mediu gazos, uleios sau lichid.

Vorbind de prelucrarea metalelor, nu putem să ne referim doar la fier. Se prelucrau şi metale neferoase scumpe: arama (cuprul), aurul, argintul. Şi domeniul prelucrării neferoaselor poate fi divizat în unele specializări.

„Arămarii”, „căldărarii”. Căldărarii confecţionau şi reparau vase de aramă, dar făceau şi acoperişuri pentru biserici (extinderea ulterioară a meseriei s-a produs înspre tinichigeria în aluminiu). Vasele căldărarilor sînt de două categorii: vase de uz familial sau comunitar (cazane mari, găleţi de apă etc.) şi de cult (căldăruşa de Bobotează, pocalul bisericesc) şi vase de uz gospodăresc (ţevi, căuşe, etc.).

Toate aceste vase au un rol dublu: funcţional − de uz casnic sau cu funcţie rituală (vadra de mireasă) − şi decorativ, fiind ornamentate în diferite tehnici meşteşugăreşti (lustruire, ciocănire, încovoiere, perforare, tăiere, incizie). Tehnica de prelucrare a aramei cuprinde următoarele etape: topirea metalului, călirea, baterea, decălirea.

Arămarii lucrau de asemenea obiecte de uz casnic, piese decorative, îndeosebi pentru păturile înstărite. Anume despre frumoasele piese de argint şi aramă mărturisesc foile de zestre care datează din secolul al XV-lea.
    
Aurăritul şi argintăritul. Materia primă pentru aceste meşteşuguri se obţinea în primul rînd din monedele care circulau în epocă. Argintarii şi aurarii confecţionau obiecte de podoabă (inele, cercei, salbe, broşe, pandantive, agrafe, brăţări, coliere, lanţuri), decorau armele (tecile şi efesele săbiilor, paturile puştilor şi pistoalelor), piese de îmbrăcăminte (nasturi, butoni, cingători), obiecte de uz casnic (tacîmuri, castroane, tăvi, solniţe aurite, cupe aurite, linguri de argint etc.), obiecte de cult (chivoturi, potire, cădelniţe, candile, ferecături de carte bisericească, policandre, talere, sfeşnice, cristelniţe, tăvi, linguri şi linguriţe, cruciuliţe etc.).

Obiectele care presupuneau o decorare mai detaliată erau obţinute prin turnare în tipare de piatră sau de ceară. Alte tehnici erau: încrustarea cu pietre preţioase, imprimarea, încrustarea de ornamente cu ajutorul unor matriţe speciale, laminarea sîrmei de aur şi de argint prin ciocănire (tehnică ce oferea posibilitatea unor multiple utilizări ale sîrmei filigranate).

Metodele ştanţării, perforării şi ajustării erau şi ele utilizate mai ales la confecţionarea obiectelor de cult. Cea mai răspîndită însă era tehnica modelării în relief prin ciocănire.

Trebuie să menţionăm neapărat aici tăierea artistică din tabla zincată sau din foi de aluminiu. În ultimele decenii tabla zincată ca material pentru acoperişul caselor capătă o răspîndire aproape tot atît de largă ca şi ardezia. Rareori, cînd o casă sau o fîntînă acoperită cu metal nu are acoperişul împodobit cu dantelă la margini. De fapt, decorul arhitectural din foi de metal (dantela, decorul frontonului, creasta de pe vîrful acoperişului) în raioanele de nord, într-o mare măsură prezintă o reproducere a decorului tradiţional din lemn. O excepţie o constituie doar burlanele ţevilor pentru scurgerea apei.

Astăzi prelucrarea metalului este cunoscută şi de unii meşteri populari.