Originalitatea fiecărui popor se caracterizează prin potențialul creator, care își găsește expresia în cultura materială și spirituală. Un loc aparte în această cultură îl ocupă meșteșugurile populare.

Din cele mai vechi timpuri în Moldova alături de agricultură, păstorit populaţia sătească avea cu un şir de îndeletniciri practice, care formează aşa-numita „industrie casnică”, bazată pe materia primă locală, uneltele lucrate în gospodărie, braţele de muncă ale membrilor casei în vederea satisfacerii necesităţilor funcţionale şi estetice ale familiei.

Uneltele de muncă, mijloacele de transport, utilajul tehnic folosit la prelucrarea cerealelor, plantelor textile, confecţionarea şi finisarea ţesăturilor populare, precum și îmbrăcămintea, obiectele de uz casnic şi mobilierul ţărănesc, atributele de ritual folosite la celebrarea căsătoriei, cumătrie, la ritualul funerar, la sărbătorile calendaristice etc., demonstrează un mare registru de obiecte – mărturie a talentului şi înţelepciunii poporului nostru.

Pentru a satisface cerinţele gospodăreşti şi a vieţii rurale în Moldova s-au dezvoltat un şir de meşteşuguri, unde meșterii produceau şi realizau produsele sale la comandă şi pentru piaţă. Astfel conform recensămîntului din 1774-1777 sînt fixate circa 157 îndeletniciri, meşteşuguri. În secolul al XIX-lea – numărul lor a devenit şi mai mare. Strîns legaţi de agricultură erau şi acei care îndestulau satul cu produsele alimentare necesare: morarii apoi cei care storceau uleiul, făceau băuturile (berarii, rachierii), articolele de panificaţie (colăcarii, plăcintării), dulciurile (halvagii, cofetarii).

Dezvoltarea păstoritului a contribuit la apariţia categoriei de meşteşugari, care erau preocupați de prelucrarea şi prepararea produselor în urma creşterii vitelor: meşteşugari care pregăteau mezelurile – pastramagii, furmagii, meşterii în prelucrarea pieilor (dubălari, cojocari), în pregătirea brînzeturilor (caşcavagii) etc. De exemplu, la mijlocul anilor 30 ai secolului al XIX-lea Basarabia ocupa un loc important în exportul pastramalei, prunelor negre uscate, brînzei de oi, nucilor, vinurilor în Europa şi Rusia.

Către jumătatea a doua a secolului al XIX-lea un şir de meşteri practică producerea la comandă şi pentru piaţă. Prin urmare, are loc şi o specializare în anumite domenii şi procedee tehnice. Aşa apare grupul de bucătărese pentru pregătirea bucatelor special către nuntă, cumătrie. În industria casnică a textilelor se specializează în vopsitul lînii, alesul covoarelor, ţesutul prosoapelor, brîielor, sumanului, nividitul urzelii etc.

Unele meşteşuguri în secolul al XIX-lea iau amploare, cuprinzînd tot mai multe braţe de muncă. Prin anul 1894 numai în judeţul Orhei erau 9 centre de produs ceramică: s. Cinişeuţi, Iurceni, Văşcăuţi, Mîndra, Frumoasa, Hodjineşti, Păuleşti ş.a. Numai în s. Cinişeuţi cu olăritul se ocupau 184 familii, circa 600 oameni. În tot judeţul Orhei vasele de ceramică se ardeau în 237 cuptoare de ars ceramică. Meşteşugarii olari, ca şi spătarii, abajerii realizau mărfurile pe tot teritoriul ţării, deseori schimbînd vasele pe produse agricole.

Totodată cu dezvoltarea marii industrii urbane în viaţa satului moldovenesc pătrund noi materiale, unelte, ţesături, coloranţi, obiecte de uz casnic, produse alimentare, care au contribuit la transformarea şi pierderea multor forme de activitate tradiţională şi înlocuirea lor cu produse industriale. Drept urmare în multe sate s-a redus alesul covoarelor, broderia costumului, coptul pîinii, colacilor, uscatul fructelor, pregătirea mezelurilor în condiţii de casă. S-a redus meşteşugul de confecţionare a vaselor de ceramică, împletitul din salcie, papură, paie, şi a. În decorul locuinţelor tot mai mult pătrund obiecte standardizate produse de fabrică (mobilier, ţesături, covoare etc.).

Astăzi meşteşugurile populare merită să devină noi direcţii economice strîns legate de materia primă locală obţinută din agricultură, păstorit ş.a., folosind resursele naturale, braţele de muncă libere pentru a îndestula cerinţele şi gusturile pieţii contemporane.

Marele interes faţă de meşteşugurile populare este motivat nu numai de aprecierea obiectivă a valorilor vitale, estetice şi etice, dar şi din cauza unei crize ecologice legate de pierderea capacităţilor de creaţie, de valorificare a bunurilor materiale, de slăbirea continuităţii între generaţii şi destrămarea patrimoniului tehnico-cultural şi etnic al poporului. De faptul cum vom reveni la valorile etnoculturale, depinde viitorul şi continuitatea neamului, destinul culturii etnice.